Eugen Rosca | Tranzit
Arondate figurativismului, manieră care după cum vedem are o revenire puternică în scena artei contemporane, lucrările lui Eugen Roșca pot fi specific localizate realismului magic, tehnică sau curent pe care suntem obișnuiți astăzi să îl atribuim mai degrabă contextului literar, cu toate că acesta a fost folosit inițial pentru a descrie maniere artistice de divagare a realismului în metafizic, simultan în Germania și America perioadei dinaintea celui de al II-lea Război Mondial. În mod specific, realismul magic conține dihotomii categoriale precum urban și rural, occidental și indigen, unde cel mai adesea prezența supranaturalului este legată de o mentalitatea primitivă sau magică „nativă”, care există în opoziție cu un cartezianism european. Cu specificitatea unei calități aparte de a reda spațiului într-o perspectivă aplatizată în compoziții angulare, după cum însuși artistul afirmă greșeala este pe cât se poate îndepărtată din proces (greșeala ca accident fiind adesea numit unul din procedeele specifice picturii actuale). Clement Greenberg afirma că planeitatea, sau bidimensionalitatea este o calitate esențială și de dorit în pictura recentă, un criteriu care implică respingerea picturialității, ori a impasto-ului. Această proprietate omniscientă a lucrărilor este întărită de o lumină aproape întotdeauna uniformă, ca venită dintr-o sursă plasată undeva sus și perpendiculară pe planul compozițional, care este autoritară în sensul de totală, însă nediscriminatorie și de o paletă saturată în cazul picturilor care plasează lucrările în categoria apolinicului cu imperativul său obiectv – cartezianismul.
O atmosferă în care timpul este înghețat, unde nemișcarea este „următorul pas important de făcut”, specifică religiilor spațiului estic, ale cărui simboluri sunt adesea folosite de către artist. Colate compozițional cu experiențe biografice, episoade din obiectivul pozitivist, imagini ale culturii de masă sau referințe deopotrivă ale artei moderne ori a celei medievale, cu precădere gotice, Eugen realizează întâi un desen digital(o randare) pe care îl urmărește apoi cu strictețe canonică în redarea pixel cu pixel în mediul picturii. Dacă realitatea funcționează pe principii clasice bazate pe cauzalitate, o acțiune – o imagine, tipul de redare amintit este mai specific mecanismelor constitutive ale limbajului, în care acțiunea conține în codul său informațional și date specifice ale contextului, fie o memorie similară a acțiunii, fie surse externe înmagazinate subconștient. Este în fond și principiul organizator al cunoșterii luciferice din accepțiunea lui Blaga, central doctrinei isihaste – care a populat și infiltrat spațiul estic în toate structurile lui – de adâncire a misterului pentru a primi o revelație intuitivă, mai mult decît o imagine concretă, palpebrală, a adevărului.
Dacă realismul magic urmărește să definească paradoxul unirii contrariilor, în cazul lucrărilor lui Eugen mecanismul care stă la baza organizării imaginii compoziționale face parte din principile bazale ale logicii, fiind vorba de principiului non sequitor. Chiar dacă vorbim de un argument care descrie o eroare logică unde chiar dacă premisele sunt adevărate concluzia este greșită, acesta este unul din mecanismele cele mai specifice limbajului cotidian, al vieții de zi cu zi și „la sânge”, am spune asemeni poetului.
Însă, mai mult decât atât, cred că ceea ce conturează acest tip de transpunere a unui discurs, ca stare incipientă este că arată tocmai principiul nonlocalității din esențiala lume Planck, surprinzătoarea specificitate a particulelor elementare acestora de a produce efecte simultan în sisteme îndepărtate, fără aparentă legătură cu cel din care provin. Într-un univers superdeterminist, în care totul începe cu o singularitate când toată masa distribuită mai apoi în univers exista într-un singur punct energetic, hiperconectat, chiar dacă constanta timpului îndepărtează în spațiu părțile constituente, acestea poartă mereu matricea și vectorii inițiali.